Rusia este o ţară care se întinde pe un teritoriu vast în Europa şi Asia. Cu o suprafaţă de 17.075.200 km², Rusia este cea mai întinsă ţară din lume, aproape de două ori mai mare decât teritoriul celei de-a doua ţări ca întindere, Canada. În ciuda întinderii sale, Rusia este doar a opta ţară din punct de vedere al numărului de locuitori. Rusia are frontiere terestre cu următorii vecini (în sensul trigonometric, de la nord-vest la sud-est): Norvegia, Finlanda, Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, Belarus, Ucraina, Georgia, Azerbaidjan, Kazahstan, China, Mongolia şi Coreea de Nord. De asemenea, se află foarte aproape de Statele Unite ale Americii, Canada, Armenia, Iran, Turcia şi Japonia. SUA se află la o depărtare de numai 3 km în Insulele Diomede, (una sub controlul Rusiei, cealaltă sub controlul SUA), iar Japonia (Hokkaido) se află la o depărtare de 20 km de Insulele Kurile.
În timpul Uniunii Sovietice, Rusia era republica dominantă a uniunii. În zilele noastre, Rusia este o ţară independentă şi un membru cu o mare influenţă în Comunitatea Statelor Independente. Până în 1991, ţara s-a numit, în mod oficial, Republica Socialistă Federativă Sovietică Rusă, iar după prăbuşirea URSS este considerată succesoarea de drept în problemele internaţionale a defunctei URSS.
Cea mai mare parte a teritoriului, populaţiei şi producţiei industriale ale Uniunii Sovietice - una dintre cele două superputeri ale lumii, a rămas în Rusia. După prăbuşirea URSS, rolul a Rusiei pe scena lumii a fost diminuat mult în comparaţie cu cel al URSS. În octombrie 2005, statisticile oficiale arătau că populaţia a scăzut cu mai mult de o jumătate de milion de cetăţeni, ajungând la un număr de 143 de milioane de oameni.
Istoria
Vechii rusi
Teritoriile întinse ale Rusiei de azi au fost locuite între secolele al III-lea şi al VI-lea de triburi diferite, cucerite, pe rând, de invadatori precum goţii, hunii şi avarii turcici. Sciţii iranieni au populat stepele sudice, iar poporul turcic al hazarilor a stăpânit partea de vest a acestui teritoriu în secolul al VIII-lea. Ei au fost alungaţi de grupul scandinav al varegilor, care şi-au stabilit capitala în oraşul slav Novgorod şi s-au amestecat treptat cu pătura conducătorilor militari slavi. Slavii au constituit majoritatea populaţiei începând din secolul al VIII-lea, reuşind să asimileze, treptat, atât pe cuceritorii scandinavi, cât şi populaţia fino-ugrică băştinaşă
Dinastia varegă a durat mai multe secole, în care timp ei au stabilit legături trainice cu Imperiul Bizantin şi biserica ortodoxă şi şi-au mutat capitala la Kiev, în 1169. În acest timp, populaţiei varege şi, prin extensie, celei slave care populau regiunea i se spunea "rhos", "rus", sau "rusi (iar mai târziu rusini)". Între secolele al al X-lea şi al XI-lea, statul cunoscut ca Rusia Kieveană era cel mai întins din Europa, prosperitatea lui datorându-se comerţului dintre Europa şi Asia şi dintre nordul continentului şi Orientul Apropiat.
Poporul turcic nomad kipciak (polovţii) a cucerit sudul Rusiei de azi la sfârşitul secolului al XI-lea şi a format un stat de-a lungul ţărmului nordic al Mării Negre. (Desht-e-Kipchak).
În secolul al XIII-lea, zona a fost frământată de dispute interne şi a fost devastată de invadatorii păgâni mongoli din Hoarda de Aur şi de nomazii turcici musulmani care au jefuit cnezatele ruseşti pentru mai bine de trei secole. Cunoscuţi şi cu numele generic de tătari, aceşti cuceritori au stăpânit zonele sudice şi centrale ale Rusiei de azi. În acelaşi timp, zonele vestice ale teritoriilor ruseşti fuseseră încorporate în statul lituaniano-polonez. Disoluţia politică a Rusiei Kievene a dus la separarea ruşilor din nord de belaruşii (ruşii albi) şi ucrainienii în vest.
Partea de nord a Rusiei, inclusiv Novgorodul, a reuşit să-şi menţină un anumit statut de independenţă în timpul numit şi al jugului mongol şi de aceea a fost scutită de atrocităţile şi exploatatea care a afectat restul ţării. De asemenea, regiunile ruseşti semi-independente au trebuit să lupte şi împotriva cruciaţilor germanici, care au încercat să colonizeze regiunea.
La fel cum s-a întâmplat în Balcani şi în Asia Mică, stăpânirea nomadă a întârziat dezvoltarea socială şi economică a regiunii. Influenţele autocratice asiatice au degradat numeroase instituţii politice ale statului şi i-au afectat cultura şi economia într-un mod negativ.
În ciuda tuturor acestor fapte, spre deosebire de liderul spiritual al lumii est-europene, Imperiul Bizantin, Rusia a putut renaşte din propria cenuşă, pornind un război de recucerire şi reuşind, astfel, să-şi subjuge foştii cuceritori şi să le anexeze teritoriile. După căderea Constantinopolului, 1453, Rusia a rămas singura ţară creştină suficient de puternică la extremitatea estică a Europei Răsăritene, ceea ce i-a permis, mai târziu, să se pretindă ca unică moştenitoare a Imperiului Roman de Răsărit, adică A Treia Romă.
Rusia ca parte a Uniunii Sovietice
Uniunea Sovietică ar fi trebuit să fie un stat transnaţional al muncitorilor eliberaţi de naţionalism. Conceptul Rusiei ca entitate naţională separată nu a fost de aceea accentuată la începutul existenţei Uniunii Sovietice. Deşi instituţiile şi oraşele ruseşti rămăseseră dominante, mulţi neruşi au participat la noile organe de conducere de la toate nivelurile.
Unul dintre aceşti neruşi a fost georgianul Iosif Vissarionovici Stalin. După moartea lui Lenin (1924) a avut loc o scurtă luptă pentru putere. Stalin a reuşit să îndepărteze toţi pretendenţii la puterea supremă în stat şi să distrugă toate limitările şi balanţele puterii stabilite în sistemul politic sovietic, până la sfârşitul deceniului fiind capabil să-şi asume puteri dictatoriale. Lev Troţki şi aproape toţi veteranii bolşevici au fost fie exilaţi, fie executaţi. La începutul celui de-al patrulea deceniu al secolului trecut, Stalin a lansat Marea Epurare, o serie de represiuni politice la o scară nemaivăzută. Milioane de oameni pe care Stalin sau organele locale ale puterii le-au suspectat de lipsă de loialitate au fost executate sau deportate în lagărele de muncă ale Gulagului din cele mai îndepărtate zone ale Siberiei.
Stalin a fost iniţiatorul industrializării forţate a unei ţări care fusese până în acel moment, în principal, o societate rurală, precum şi colectivizării agriculturii ruse. În 1928, Stalin a introdus "primul plan cincinal" menit să modernizeze economia sovietică. Cele mai multe resurse economice au fost îndreptate către dezvoltarea industriei grele. Pe lângă modernizarea industriilor civile, au fost înfiinţate numeroase intreprinderi pentru producerea armamentului şi muniţiilor. Într-o oarecare măsură, planul a funcţionat, Uniunea Sovietică reuşind să se transforme rapid dintr-o economie agrară într-o superputere industrială, totul într-un ritm neaşteptat de rapid, cu preţul unor mari pierderi umane datorate foametei generate de colectivizare, a planificării riscante şi a goanei după îndeplinirea cu orice preţ a sarcinilor propuse, ca şi a proastei politici in domeniul securităţii muncii.
În 1936, Uniunea Sovietică se afla într-un conflict mocnit cu Germania Nazistă, sprijinind republicanii în războiul civil din Spania, care luptau împotriva naţionaliştilor (sprijiniţi de germani şi de italieni). În cele din urmă, Germania şi restul marilor puteri europene (Anglia, Franţa, Italia) au semnat Tratatul de la MünchenCehoslovacia cu Polonia şi Ungaria, Uniunea Sovietică, legată printr-un tratat de asistenţă militară reciprocă de Praga, neîndeplinindu-şi în nici un fel obligaţiile asumate prin respectiva alianţă. Mai mult, temându-se de un eventual atac german împotriva Rusiei, URSS a început manevrele diplomatice, care să o pună la adăpost de un viitor conflict. În 1939, după ce Polonia a refuzat participarea la orice măsuri colective de securitate alături de sovietici, URSS a semnat Pactul Molotov-Ribbentrop cu Germania nazistă. Prin prevederile secrete ale acestui pact, Polonia avea să fie ştearsă de pe harta politică a lumii, Rusia urmând să ocupe şi ţările baltice şi Basarabia. La 17 septembrie 1939, când Wehrmachtul era la aproximativ 150 km de graniţele apusene ale URSS, Armata Roşie a invadat zona de est a Poloniei, populată, în parte, de etnici belaruşi şi ucrainieni. (29-30 septembrie 1938), prin care Cehoslovacia a fost obligată să cedeze Germaniei regiunea sudetă. Apoi, la 15 martie 1939, Germania a împărţit
În anul următor, Uniunea Sovietică a atacat Finlanda, (care fusese într-o anumită perioadă parte a Imperiului Rus), în încercarea de a îndepărta o presupusă ameninţare asupra Leningradului. URSS încerca să împiedice şi un posibil atac al Germaniei prin Finlanda, deşi cele două ţări se aflau în acel moment în relaţii bune. Conflictul, care astăzi este cunoscut ca războiul de iarnă, a avut rezultate dezamăgitoare, finlandezii reuşind să se apere cu succes pe câmpurile de luptă, dar pierzând la masa tratativelor Karelia. Mai mult, acest conflict a dezvăluit lumii întregi slăbiciunile armatei (în special ale corpului ofiţeresc), răvăşite după epurările staliniste.
La 17 iunie 1940, Armata Roşie o ocupat ţările baltice – Estonia, Letonia şi Lituania şi a instalat aici guverne noi, prosovietice. După alegerile care s-au ţinut în cele trei ţări, în timpul cărora li s-a permis participarea la campania electorală şi candidaţilor procomunişti, noile parlamente alese au cerut în mod oficial, în august 1940, ca ţările lor să fie admise în Uniunea Sovietică.
La 26 iunie 1940, Uniunea Sovietică a prezentat un ultimatum guvernului României prin care pretindea cedarea Basarabiei şi Bucovinei de Nord, regiuni pe care le-a ocupat patru zile mai târziu, după retragerea în pripă a armatei şi administraţiei româneşti.
Germania şi aliaţii săi europeni din Axă (Italia, România, Ungaria, Croaţia, Finlanda şi Slovacia) au invadat Uniunea Sovietică în 22 iunie 1941. Deşi Wehrmachtul a avut o serie de succese răsunătoare la începutul războiului antisovietic, armatele germane au fost respinse din faţa Moscovei, pentru ca, mai apoi, ofensiva germană să fie stopată în 1943 şi în Stalingrad, unde Armata Roşie a obţinut o victorie zdrobitoare. Bătălia de la Stalingrad s-a dovedit a fi punctul de cotitură al războiului din URSS. Din acest moment, sovieticii nu au mai pierdut iniţiativa strategică în timpul războiului, împingându-i pe germani înapoi prin toată Europa RăsăriteanăCentrală până la Berlin, pe care Armata Roşie l-a cucerit în mai 1945. În timpul războiului, Uniunea Sovietică a pierdut aproximativ 27 de milioane de cetăţeni, inclusiv 18 milioane de civili, cea mai mare parte a lor fiind etnici ruşi. şi
Deşi devastată de război, Uniunea Sovietică a reuşit să devină, după încheierea conflictului mondial, a doua superputere mondială. Armata Roşie a ocupat Europa Răsăriteană după război, inclusiv jumătatea răsăriteană a Germaniei şi o parte a oraşului Berlin. Stalin a instalat guverne loiale comuniste prosovietice în toate statele satelit.
În perioada imediat următoare încheierii războiului, Uniunea Sovietică, mai întâi, şi-a refăcut economia şi, mai apoi, a continuat dezvoltarea economiei printr-un proces controlat exclusiv de la centru, din Moscova. Sovieticii au pretins şi au primit importante despăgubiri de război din Germania răsăriteană, cât şi din partea altor ţări, precum Ungaria, Finlanda, Italia sau România. URSS şi-a consolidat controlul asupra aşa-numitului bloc răsăritean. Statele Unite, în schimb, au ajutat la reinstaurarea regimurilor democratice în Europa Occidentală, (înclusiv în Germania Apuseană), şi a participat la refacerea economică a zonei. Cele două superputeri au început o luptă pentru dominarea din punct de vedere economic, politic şi ideologic a lumii a treia, într-un conflict care a devenit cunoscut ca Războiul rece, care a transformat în inamici pe foştii aliaţi din cel de-Al Doilea Război Mondial.
Stalin a murit la începutul anului 1953, după câte s-ar părea fără să lase instrucţiuni în ceea ce priveşte persoana care ar fi trebuit să-i succeadă în fruntea statului şi partidului. Apropiaţii fostului dictator au hotărât să conducă uniunea prin organe politice colective, în timp ce şeful poliţie secrete, Lavrenti Beria, ar fi încercat să obţină un control dictatorial. Secretarul General al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, Nikita Hruşciov, şi alţi câţiva politicieni de frunte au organizat o alianţă anti-Beria, reuşind arestarea şefului poliţiei secrete, judecarea lui în iunie 1953 şi executarea, mai târziu, a acestuia, în acelaşi an. În acest fel, Hruşciov a devenit liderul de necontestat al statului sovietic.
În timpul lui Nikita Hruşciov, Uniunea Sovietică a lansat cu succes primul satelit artificial al Pământului, Sputnik 1, şi primul om în spaţiu, Iuri Gagarin. Reformele lui Hruşciov din agricultură şi din administraţie s-au dovedit neproductive, iar politica externă, în special în ceea ce priveşte China şi Statele Unite ale Americii, s-a dovedit a fi o serie de opţiuni greşite, (cele mai notabile fiind Ruptura chino-sovietică şi Criza rachetelor din Cuba). După mai multe ieşiri furioase, nediplomatice, la Organizaţia Naţiunilor Unite, colegii de partid au început să-l considere tot mai mult pe Hruşciov ca un individ agresiv, bădăran şi periculos pentru URSS. Conducerea sovietică l-a îndepărtat pe Hruşciov de la putere în 1964.
După îndepărtarea de la putere a lui Hruşciov, a urmat o nouă perioadă de conducere colectivă până la începutul celui de-al optulea deceniu al secolului trecut, când Leonid Brejnev a ajuns figura centrală a politicii sovietice. Noul lider sovietic este deseori ridiculizat de istorici pentru ceea ce azi se numeşte stagnarea brejnevistă. Prin contrast cu entuziasmul revoluţionar care a acompaniat naşterea Uniunii Sovietice, starea de spirit preponderentă a conducerii uniunii din momentul morţii lui Brejnev, în 1982, era una de aversiune la orice fel de schimbare.
Împărţirea administrativă
Diviziunile administrative ale Federaţiei Ruse
Federaţia Rusă este compusă din mai multe entităţi federale – un total de 88 de componente constituente. Acestea sunt:
- 21 de republici federale, care se bucură de un mare grad de autonomie, în interiorul federaţiei, în cele mai multe probleme ale politicii interne şi care corespund în general minorităţilor etnice ale Rusiei;
- 48 de oblasturi (regiuni);
- 7 kraine (ţinuturi);
- 9 okruguri (raioane) autonome ;
- o oblast (regiune) autonomă.
În plus, mai există două oraşe federale – Moscova şi Sankt Petersburg. De curând au mai fost adăugate şapte districte federale extinse, patru în Europa şi trei în Asia, între diviziunile de mai sus şi nivelul naţional.
Rusia este formată din 88 de subiecte (în limba rusă: субъе́кт(ы) - subiekt(î)). Aceste subiecte au drepturi federale egale, în sensul că au reprezentare egală – câte doi delegaţi fiecare – în Sovietul Federaţiei RuseOkrugurile (districtele) autonome, deşi sunt subiecte federale de drept, sunt, de asemenea, parte a altor subiecte federale. Okrugul Autonom Ciukotka este singura excepţie a acestei reguli. (camera superioară a parlamentului rus). Totuşi, subiectele se bucură de grade diferite de autonomie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu