Specii de flori

Statiuni montane

BRASOV


Locatia centrala în cadrul tarii de care se bucura municipiul Brasov fac din acesta un important punct de plecare pentru turistii din tara si strainatate. De aici se pot face excursii la Marea Neagra, în Bucovina, cu vestitele sale manastiri, în Maramures, pe muntii din lantul carpatic, în zona cetatilor dacice din Tara Hategului etc.


În municipiu, autoritatile au demarat un amplu proces de renovare a vechilor monumente si de transformare a acestora în puncte muzeale, în mare parte finalizat.


Cea mai buna vedere asupra orasului se poate obtine din vârful muntelui Tâmpa (960m), unde se poate ajunge cu telecabina sau pe jos.




Obiective turistice

Muzee:


- Muzeul de Istorie Brasov, aflat în Casa Sfatului
- Casa Muresenilor
- Muzeul primei scoli românesti, din Schei, având expusa prima carte tiparita în limba româna
- Muzeul Fortificatiilor din Tara Bârsei, amenajat în Bastionul Tesatorilor
- Muzeul-restaurant Cetatuia, aflat în vechea fortificatie de pe Straja (Dealul Cetatii)
- Punctele muzeale din Turnul Negru, Turnul Alb si Bastionul Graft
- Muzeul de Arta
- Muzeul de Etnografie


Biserici si temple:


- Biserica Neagra - construita între 1377 si 1477 pe locul unei vechi bazilici romane
- Biserica Sf. Nicolae - secolul XIV
- Biserica Biserica Sf. Bartolomeu - secolul XIII
- Biserica Sf. Martin de pe Straja
- Biserica Sf. Gheorghe, înfiintata într-un vechi conac de vânatoare
- Sinagoga din Brasov
- Sinagoga ortodoxa din Brasov


Alte cladiri, monumente si locuri:


- Poarta Ecaterinei, 1559
- Poarta Schei, 1827
- Troitele din Schei (cea mai veche datând din 1291)
- Aleea Dupa ziduri
- Piata Sfatului
- Str. Republicii
- Str. Muresenilor
- Promenada de sub Tâmpa
- Belvedere
- Casa Negustorilor (Podul Batusilor sau Cerbul Carpatin)
Parcuri si rezervatii naturale:


- Parcul Nicolae Titulescu, Parcul Consiliul Europei, Parcul Trandafirilor, Parcul Tractorul
- Scuarul Berzei, Scuarul Mihai Eminescu
- Gradina Zoologica din Noua
- Tâmpa
- Poiana Brasov
- Pietrele lui Solomon
În apropiere poate fi vizitat Castelul Bran sau bisericile fortificate din satele care înconjura Brasovul.




BUSTENI



Busteni este o statiune montana în nordul judetului Prahova, Muntenia, în centrul României. Este localizat pe Valea Prahovei, la poalele Muntilor Bucegi, care au altitudinea maxima de 2500 m.


Trasee turistice cu plecare din Busteni:



- Busteni - Cabana Piatra Arsa prin Valea Urlatorilor 4 - 4 ½ ore, triunghi albastru
- Busteni - Babele - Pestera prin Valea Jepilor 5 - 5 ½ ore - traseu recomandat doar turistilor bine antrenati si echipati,pana la caderea zapeziilor
- Busteni - Varful Omu prin Valea Cerbului 5 ½ – 6 ore, banda galbena
- Busteni - Varful Omu prin Poiana Izvoarelor 6 – 7 ore, banda rosie
- Busteni Cabana Alpin - Pichetul Rosu 3 - 3 ½ ore , triunghi rosu
- Busteni - Cascada Urlatoarea 1 - 1 ½, marcaj punct albastru
- Busteni - Cabana Gura Dihamului - Cabana Diham 2 ½ ore, drum carosabil si poteca,marcaj triunghi albastru.
- Busteni - Plaiul Munticelu - Poiana Costilei - Valea Cerbului - Cabana Omu 6 - 7 ore, traseu accesibil vara;marcaj triunghi rosu si banda galbena.
- Busteni - Poiana Costilei - Pichetul Rosu - Cabana Malaiesti 4 ore, traseu accesibil vara, iarna numai alpinistilor si schiorilor avansati, marcaj triunghi rosu
- Busteni - Cantonul Jepi - Cabana Piatra Arsa 3 ½ ore, traseu accesibil vara, marcaj triunghi albastru


obiective turistice atât în Busteni:



- Casa scriitorului Cezar Petrescu- construita în 1918 (arhitectura traditionala).
- Castelul Cantacuzino - construit in anul 1910 de catre Gheorghe Cantacuzino;
- Biserica Domneasca - construita în anul 1889, ctitorie a regelui Carol I si a reginei Elisabeta, se remarca prin arhitectura deosebita, dotarile interioare (icoanele din interior sunt originale fiind pictate Gheorghe Tatarascu) si vechimea sa.
- Casa Româno-Franceza.
- Monumentul "Ultima Grenada" - a fost ridicat în anul 1928 si dedicat eroului "Caporal Vasile Musat".




Cât si în exterior:



- Monumente naturale: Cascada Urlatoarea, Babele, Sfinxul, Grupul Batrânilor etc.
- Rezervatii naturale: Parcul National Bucegi, Poiana Crucii, Babele etc.










POIANA BRASOV





Poiana Brasov este o statiune pentru sporturile de iarna din România, fiind o atractie turistica de renume international, si un cartier al municipiului Brasov. Ea dispune de 12 pârtii de schi cu grade diferite de dificultate, terenuri de sport, un lac, discoteci, baruri si restaurante. Cazarea este asigurata în hoteluri de lux, pensiuni, vile sau cabane. De asemenea, în Poiana se afla o statie de ambulanta si una de politie precum si un oficiu postal.


Statiunea este de asemenea recomandata pentru tratamentul nevrozei astenice, pentru stari de epuizare si surmenaj fizic si intelectual, pentru anemii secundare si boli endocrine, pentru boli ale aparatului respirator. Deseori, iarna, temperatura ajunge la -15oC.




LACU ROSU





Este o statiune situata in Carpatilor Orientali, in cadrul carora se situeaza in Grupa Centrala (Moldotransilvanieni); fiind inconjurata de catre Muntii Ceahlau (in Nord) si de catre Muntii Hasmasu Mare (in Sud). O regiune unica in lume unde padurile de brazi vesnic verzi, aerul curat si proaspat asigura conditii favorabile de odihna. Statiunea este un adevarat paradis pentru cei care cauta recreere si odihna, transmitand prin pitorescul peisajului o atmosfera de neuitat.


Statiunea si-a luat numele dupa lacul de aici Lacul Rosu, un lac de baraj natural, aflat langa Cheile Bicazului. Lacul aflat la o altitudine de 983 m, intr-o mica depresiune montana are o clima placuta; subalpina. Media anuala a orelor de stralucire solara este cuprinsa intre 1700-1900. Temperatura medie anuala este de 8°C. Media cea mai scazuta de temperatura este de -7/-4°C, iar cea mai ridicata de 14-18°C. Temperatura apei vara poate atinge 22°C, primavara, toamna 6-10°C. Iarna, lacul este acoperit de un strat de gheata gros de 60-70 cm. Vanturile sunt moderate.

Izvoare termale

Izvorul termal este un izvor natural, cu temperatura apei ce depăşeşte temperatura medie a locului geografic fiind unul din rezultatele proceselor vulcanismului.
După conţinutul apei în săruri minerale un izvor termal poate fi:

1. izvor cu apă sulfuroasă
2. izvor cu apă clorurată (clorură de sodiu)
3. izvor cu apă carbonatată
4. izvor cu ape radioactive
5. izvor mineral cu apă rece

S-ar mai putea clasifica izvoarele şi după temperatura apei, prin conţinutul apei în săruri, aceste ape au un efect terapeutic asupra organismului.
Băile romane descoperite prin cercetări arheolgice dovedesc faptul că deja în antichitate efectul apelor termale era cunoscut deja de romani.
Aceste ape termale i-au naştere la diferite adâncimi în regiunile cu activitate vulcanică, unde apa încălzită şi îmbogăţită cu săruri minerale ajunge la suprafaţă.

Băile Herculane

Băile Herculane (în germană Herkulesbad, în maghiară Herkulesfürdő) este un oraş în judeţul Caraş-Severin, Banat, România. Are o populaţie de 6.019 locuitori.^[2] Este situat pe Valea Cernei, la 5 km de principala arteră rutieră ce leagă vestul ţării de Bucureşti — DN 6 (E70) şi calea ferată internaţională Bucureşti — Timişoara — Moraviţa, este accesibilă şi pe calea fluvială a Dunării, fie dinspre est: Sulina — Galaţi — Drobeta Turnu-Severin — Orşova, fie dinspre vest: Viena — Budapesta — Belgrad — Orşova. Aeroporturile cele mai apropiate se află la Caransebeş şi Timişoara (aeroport internaţional).

Staţiunea

Staţiunea este situată în partea de sud-vest a României, la o altitudine de 168 m, la 8 km distanţa de graniţa cu judeţul Mehedinţi şi doar 25 de km de frontiera cu Serbia.

Staţiune milenară menţionată sub denumirea „Ad aquas Herculis sacras ad Mediam”.

Factori naturali: climat de depresiune intramontană, cu influenţe submediteraneene, sedativ-indiferent; ape minerale izotermale şi hipertermale (38-60 °C), slab radioactive, hipotone, cu diferite compoziţii chimice:

• sulfuroase, clorurate, calcice, sodice;
• clorurate, sodice, calcice;
• oligominerale.

Posibilităţi de tratament: aerohelioterapie, băi termale, în bazin descoperit, băi termale sulfuroase şi sărate,în vane şi bazine acoperite; buvete pentru cură internă cu ape minerale, instalaţii de hidrotermoterapie (şi saună), electroterapie, chinetoterapie, hidrochinetoterapie, în bazine; inhaloterapie; cură de teren. Din staţiune se pot face excursii la ruinele băilor romane, Peştera Hoţilor(Grota Haiducilor), Grota cu Aburi, Crucea alba, şi altele.

Istorie

Originea Băilor Herculane se întinde pe o durată de aproape două milenii. Bazele staţiunii au fost puse în anul 102 d.Ch. de Împaratul Traian, romanii introducând cultul balnear preluat de la greci pe care apoi l-au dezvoltat. Numele staţiunii de care este legat si numele societăţii noastre, vine de la zeul Hercules, fiul lui Zeus şi al frumoasei Elena, consemnat în mitologia romană ca patron al izvoarelor termale, simbol al puterii şi al echilibrului între forţa fizică şi cea spirituală.

Romanii au construit aici, la Therme Herculi (Ad Aquas Herculi Sacras), temple, băi, monumente şi statui, închinate zeilor Hercules, Aesculap şi Hygieia. Atestarea documentară a staţiunii datează din anii 153 d.C., fapt consemnat într-o tabulă votivă din băi: „Zeilor şi divinităţilor apelor, Ulpius Secundinus, Marius Valens, Pomponius Haemus, lui Carus, Val, Valens, trimişi ca delegaţi romani să asiste la alegerea în calitate de consul a fostului lor coleg Severianus, întorcându-se nevătămaţi, au ridicat acest prinos de recunoştinţă”. În perioada civilizaţiei romane, staţiunea de pe Valea Cernei a constituit un important punct de atracţie pentru aristrocaţia Romei antice. Impresionaţi de excepţionala putere tămăduitoare a apelor sacre de pe Valea Cernei, romanii sosiţi în Dacia le-au închinat un adevărat cult balnear sub semnul tutelar al lui Hercules.

Din timpul romanilor au rămas numeroase vestigii: apeducte, băi, statui, monede, tabule votive ridicate ca semne de mulţumire aduse zeilor pentru vindecare. După 1718 (Pacea de la Passarovitz) începe istoria modernă şi contemporană a Băilor Herculane, în cadrul Imperiului austriac. Din 1736 începe reconstrucţia şi modernizarea băilor, a căilor de acces, grănicerii bănăţeni construind aici majoritatea edificiilor din staţiune, care poartă amprenta unui baroc austriac impresionant. Se cuvine să pomenim aici de faptul că în anul 1999, Termele Romane cuprinse în monumentala construcţie a hotelului Roman au fost redate, după 2000 de ani, în circuitul turistic astfel încât vizitatorii hotelului au posibilitatea să urmeze tratamentul balnear în aceleaşi condiţii cu cele ale guvernatorului provinciei, generalul roman Marcus Aurelius Pius. După retragerea administraţiei şi armatei romane, în timpul împăratului Aurelian, sub presiunea populaţiilor migratoare, băile au decăzut mult comparativ cu perioada de strălucirile din vremea romană. În 1736, generalul Andreeas Hamilton, guvernator al Banatului din partea împăratului Carol al VI-lea, reclădeşte băile şi menţionează existenţa termelor lui Hercules, Higeea şi Esculap. Izvorul cu cel mai mare debit este Hercules, care are emergenta sub Hotelul Roman şi acolo se înscrie în hartă Baia nr. 9. Staţiunea este vizitată de-a lungul timpului de mari personalităţi, între care: împăratul Iosif al II-lea, împăratul Francisc I şi împărăteasa Carolina, împăratul Franz Iosef şi împărăteasa Elisabeta. În 1852 împăratul Austriei considera Băile Herculane ca fiind „cea mai frumoasă staţiune de pe continent”, iar împărăteasa Elisabeta (Sisi) scrie un jurnal intim în care Băile Herculane sunt o prezenţă distinctă şi încântătoare. În staţiune există Muzeul Nicolae Cena, ale cărui colecţii au început să fie constituite începând cu anul 1922.

Existenţa neîntreruptă de două milenii a staţiunii Băile Herculane a fost favorizată de eficacitatea miraculoasă a izvoarelor termale, fiind socotite un „dar al zeilor” dar şi de pitoreasca aşezare a staţiunii într-o vale adăpostită de munţi, de o frumuseţe aparte. Dotarea tehnico-edilitară de prim rang la un confort de înaltă ţinută şi bogata diversificare a metodelor de tratament de la cura balneară clasică la diverse metode de fizio şi electroterapie, masaje, acupunctură, etc. au conferit acestei staţiuni un înalt grad de atractivitate. Multiplele mijloace de recreare şi divertisment, restaurante, baruri, terase de vară, bazine de înot cu apă termală, saună, masaj, biliard, etc. - precum şi posibilităţile de drumeţie şi excursii în staţiune şi pe Valea Cernei, constituie o atracţie în plus pentru vizitatorii oraşului staţiune balneară Băile Herculane.

Băile Felix

Băile Felix este o localitate şi staţiune balneo-climatică în judeţul Bihor, Transilvania, România. Localitatea este administrată ca parte din comuna Sânmartin. Băile Felix se află la 8 km de municipiul Oradea, situate la sudul acestuia. Este cea mai mare staţiune balneară cu regim permanent din România, situându-se pe locul doi, după litoralul Mării Negre, în privinţa numărului locurilor de cazare din România. Facilităţile existente în această staţiune permit tratarea cu succes a reumatismului şi afecţiunilor neurologice, ginecologice, iar bazele medicale dispun de instalaţii pentru metode ca electroterapia, hidroterapia, aerosoli, masaje, împachetări cu parafină şi alte operaţiuni specifice tratamentelor balneare. Staţiunea Băile Felix permite şi efectuarea unui turism de relaxare.

Istoric

Vechile documente atestă utilizarea băilor în tratarea diverselor afecţiuni încă din anul 1000, când izvoarele termale au fost descoperite de călugărul Felix, parohul mănăstirii din Szentmárton (Sânmartin).

Între 1711-1721 apar primele aşezăminte organizate pentru tratament sub numele de “baia lui Felix”, iar în 1885 se captează un nou izvor, cu o temperatură de 49°C.

Izvoarele termale au fost descoperite, după unii în jurul anului 1000, după alţii, în jurul anului 1200, iar potrivit altor experţi au fost descoperite abia pe la 1700. Singurul fapt nedisputat de istorici este apariţia primelor clădiri în această staţiune: între anii 1711-1721.

Obiective turistice

• Lacurile cu nuferi si lotuşi populate cu broaşte ţestoase si peşti exotici.
• Ştrandul cu apă termală Apollo (1900).
• Rezervaţia Naturala "Pârâul Peţa" din Băile 1 Mai, adaposteste 3 specii naturale protejate: Nymphaea Lotus Thermalis ’ (varietate unică în Europa, relicvă a erei terţiare), peştele „Roşioara lui Racoviţă” (specie endemică, denumită după naturalistul român Emil Racoviţă) şi melcul Melanopsis Parreyssi (supravieţuitor al erei glaciare).

• Ştrandul cu valuri din Băile 1 Mai (cel mai vechi din România- aprox. 107 ani).
• Fenomenul carstic de pe Dealul Şomleului, Avenul de la Betfia sau Avenul “Hudra Bradii” (impropriu numit de localnici “Craterul de la Betfia”). Acesta are o adâncime de 86 de metri, puţul său având o cădere aproape verticală de 54 metri).

Cei interesaţi de cultura şi civilizaţia locală pot vizita următoarele obiective:

• “Capela de la Haieu, o impresionantă biserică-sală de sorginte medievală (sec. XIV), în care se mai pot observa elemente arhitecturale romanice, cisterciene şi gotice (restaurată în anul 1977);
• clădirea Sanifarm, o fostă mănăstire aparţinătoare ordinului călugăresc Sf. Vincenţiu, frumoasă clădire de arhitectură barocă, construită în sec. al XVIII-lea.
• ”Biserica ortodoxă din Rontău (sec. XV)
• Biserica unită (greco-catolică) din Haieu (1906);
• Biserica de lemn din Brusturi şi Biserica Greco-Catolică din Băile Felix.

Băile Felix, localitatea suburbana a Oradiei, aflata la circa 8 km de oraş, a devenit sinonime cu noţiunea de staţiune balneară, fiind cel mai cunoscut din România şi foarte căutata în afara graniţelor. Izvoarele cu apă geo-termală cu temperaturi de 43–49°C au proprietăţi curative certificate, fiind oligometalice, bicarbonatate, calcice şi sodice, iar nămolurile au proprietăţi sapropelice.

Climatul cu ierni blânde şi veri moderate favorizează existenţa unei păduri de foioase întinse, care confera staţiunii o atmosferă ideală în orice anotimp, făcându-l propice pentru relaxare şi tratament, încât ploaia sau frigul iernii nu reprezintă nici un impediment pentru o baie cu apă geo-termală, în aer liber. După 1989, Baile Felix a intrat într-o dezvoltare mai rapidă iar în prezent în staţiune exista multe pensiuni si vile care au un confort deosebit şi se situează la nivelul turismului internaţional.

Sovata (în maghiară Szováta, în germană Sowata) este un oraş din judeţul Mureş, Transilvania, România. Este situat pe cursul superior al râului Târnava Mică, la confluenţa cu râul Sovata 

Localizare

Oraş aflat pe cursul superior al râului Târnava Mică, în Depresiunea Praid-Sovata, la poalele dinspre sud-vest ale Munţilor Gurghiu (Carpaţii Orientali), altitudine 475-530 m, 60 km est de municipiul Târgu MureşJudeţului Mureş). Se poate ajunge cu maşina pe DN13A Bălăuşeri-Sovata iar cu trenul prin linia de cale ferată 307 Blaj-Târnăveni-Praid. Se învecinează la nord cu dealul Cireşelu de 912 m, la est cu dealul Stejaru de 649 m, la nord-est cu dealul Becheci sau Bicheş de 1080 m, iar la nord-est cu Masivul Gurghiu, vârful Saca de 1777 m. (reşedinţa

 

Inima

Inima sau cordul este organul reprezentativ al aparatului cardiovascular, ea fiind situată în cutia toracică. Are un rol vital în circulaţia sângelui şi implicit în menţinerea vieţii.

Evoluţia inimii

Nevertebrate

Râma nu are de fapt „inimă”. La această specie apar cinci arce aortice care deservesc acest rol.

Multe nevertebrate, precum bivalvele, au un sistem circulator deschis, unde sângele circulă liber prin cavitatea corporală. La aceste animale sângele este de obicei colectat într-o serie de cavităţi specializate, de unde este îndreptat către inimă şi reeliberat în organism.

Vertebrate

Inimile peştilor sunt bicamerale: un atriu şi un ventricul. La peşti, sistemul este format dintr-un singur circuit. Sângele trece prin branhii, apoi în organism, iar apoi ajunge la inimă. Inima este unicul muşchi care se contractă ritmic, pe tot parcursul vietii.

Amfibienii şi reptilele (exceptând crocodilii) au inimă tricamerală, în care sângele oxigenat de la plămâni şi cel neoxigenat din organism intră prin atrii separate, şi este trimis prin valva spirală către vasul de sânge corespunzător - aorta pentru cel oxigenat şi artera pulmonară pentru cel neoxigenat. Valva spirală este esenţială pentru a reduce gradul de amestecare a celor două tipuri de sânge, permiţând astfel animalului o rată metabolică mai înaltă, o activitate mai intensă decât altfel.

Crocodilii, păsările şi mamiferele deţin inimi cu patru camere complet separate. Există astfel două „pompe”, una pentru atrii şi una pentru ventricule. Se consideră că inima tetracamerală a păsărilor a evoluat independent de cea a mamiferelor.

Structura

Inima este un organ musculos ai cărui pereţi au trei părţi:

• miocardul,
• endocardul,
• epicardul.

Inima omului, de altfel ca şi inima tuturor mamiferelor, are patru camere: atriu drept şi stâng, şi ventricul dreptstâng. şi

Conform ultimelor studii făcute de Karolinska-Institute din Stockholm, inima se regenerează in proporţie de ca. 50% pe parcursul vieţii. La 25 de ani inima se regenerează in proporţie de ca. 1% ajungând la 75 de ani la un ritm de regenerare de 0,45%.

Inima omului

Poziţia inimii în corp.

Inima omului este un organ lung de aproximativ 15 cm, cu un diametru de 11 - 12 cm, şi poate cântări până la 275 - 300 grame. Aproximativ 250g la femei si 275 la bărbaţi. Are formă de pară, cu vârful orientat spre stânga, sprijinându-se de diafragmă.

Parametrii generali

Frecvenţa cardiacă normală este de 75 bătăi pe minut, cu un debit cardiac de 3-4 l/min.
Presiunea:

• sistolică - 105-130 mmHg
• diastolică - de 60-80 mmHg
• medie - 95-100 mmHg
• pulsului - 50 mmHg

Afecţiuni ale inimii

1. Endocardite - inflamarea endocardului şi a valvelor inimii.
2. Miocardite - inflamaţii ale miocardului.
3. Pericardite - inflamaţii ale pericardului.
4. Insuficienţa cardiacă - inima nu mai poate asigura o circulaţie normală a sângelui.
5. Cardiopatia ischemică - apare ca o consecinţă a aterosclerozei coronariene, ceea ce are ca efect oxigenarea insuficientă a inimii.Este acompaniată de angina pectorală şi duce în final, la infarctul miocardic (astuparea completă şi definitivă a unei artere coronare)

Boli ale vaselor de sânge

1. Ateroscleroza - îngroşarea arterelor datorită depunerilor de ateroame (plăci lipidice) în peretele vascular.
2. Arteritele - inflamaţii ale arterelor care, netratate, duc la cangrene.
3. Flebitele - inflamaţia venelor
4. Tromboflebitele - inflamaţii ale venelor şi formarea de cheaguri de sânge în vene.
5. Varicele - dilatarea venelor, acompaniată de tulburări circulatorii care pot duce la atrofii musculare, ulceraţii ale gambelor, edeme cronice masive (picioare "de elefant")

Rusia

Rusia este o ţară care se întinde pe un teritoriu vast în Europa şi Asia. Cu o suprafaţă de 17.075.200 km², Rusia este cea mai întinsă ţară din lume, aproape de două ori mai mare decât teritoriul celei de-a doua ţări ca întindere, Canada. În ciuda întinderii sale, Rusia este doar a opta ţară din punct de vedere al numărului de locuitori. Rusia are frontiere terestre cu următorii vecini (în sensul trigonometric, de la nord-vest la sud-est): Norvegia, Finlanda, Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, Belarus, Ucraina, Georgia, Azerbaidjan, Kazahstan, China, Mongolia şi Coreea de Nord. De asemenea, se află foarte aproape de Statele Unite ale Americii, Canada, Armenia, Iran, Turcia şi Japonia. SUA se află la o depărtare de numai 3 km în Insulele Diomede, (una sub controlul Rusiei, cealaltă sub controlul SUA), iar Japonia (Hokkaido) se află la o depărtare de 20 km de Insulele Kurile.

În timpul Uniunii Sovietice, Rusia era republica dominantă a uniunii. În zilele noastre, Rusia este o ţară independentă şi un membru cu o mare influenţă în Comunitatea Statelor Independente. Până în 1991, ţara s-a numit, în mod oficial, Republica Socialistă Federativă Sovietică Rusă, iar după prăbuşirea URSS este considerată succesoarea de drept în problemele internaţionale a defunctei URSS.

Cea mai mare parte a teritoriului, populaţiei şi producţiei industriale ale Uniunii Sovietice - una dintre cele două superputeri ale lumii, a rămas în Rusia. După prăbuşirea URSS, rolul a Rusiei pe scena lumii a fost diminuat mult în comparaţie cu cel al URSS. În octombrie 2005, statisticile oficiale arătau că populaţia a scăzut cu mai mult de o jumătate de milion de cetăţeni, ajungând la un număr de 143 de milioane de oameni.

Istoria

Vechii rusi

Teritoriile întinse ale Rusiei de azi au fost locuite între secolele al III-lea şi al VI-lea de triburi diferite, cucerite, pe rând, de invadatori precum goţii, hunii şi avarii turcici. Sciţii iranieni au populat stepele sudice, iar poporul turcic al hazarilor a stăpânit partea de vest a acestui teritoriu în secolul al VIII-lea. Ei au fost alungaţi de grupul scandinav al varegilor, care şi-au stabilit capitala în oraşul slav Novgorod şi s-au amestecat treptat cu pătura conducătorilor militari slavi. Slavii au constituit majoritatea populaţiei începând din secolul al VIII-lea, reuşind să asimileze, treptat, atât pe cuceritorii scandinavi, cât şi populaţia fino-ugrică băştinaşă

O hartă aproximativă a culturilor în Rusia europeană în momentul sosirii varegilor.

Dinastia varegă a durat mai multe secole, în care timp ei au stabilit legături trainice cu Imperiul Bizantin şi biserica ortodoxă şi şi-au mutat capitala la Kiev, în 1169. În acest timp, populaţiei varege şi, prin extensie, celei slave care populau regiunea i se spunea "rhos", "rus", sau "rusi (iar mai târziu rusini)". Între secolele al al X-lea şi al XI-lea, statul cunoscut ca Rusia Kieveană era cel mai întins din Europa, prosperitatea lui datorându-se comerţului dintre Europa şi Asia şi dintre nordul continentului şi Orientul Apropiat.

Poporul turcic nomad kipciak (polovţii) a cucerit sudul Rusiei de azi la sfârşitul secolului al XI-lea şi a format un stat de-a lungul ţărmului nordic al Mării Negre. (Desht-e-Kipchak).

În secolul al XIII-lea, zona a fost frământată de dispute interne şi a fost devastată de invadatorii păgâni mongoli din Hoarda de Aur şi de nomazii turcici musulmani care au jefuit cnezatele ruseşti pentru mai bine de trei secole. Cunoscuţi şi cu numele generic de tătari, aceşti cuceritori au stăpânit zonele sudice şi centrale ale Rusiei de azi. În acelaşi timp, zonele vestice ale teritoriilor ruseşti fuseseră încorporate în statul lituaniano-polonez. Disoluţia politică a Rusiei Kievene a dus la separarea ruşilor din nord de belaruşii (ruşii albi) şi ucrainienii în vest.

Partea de nord a Rusiei, inclusiv Novgorodul, a reuşit să-şi menţină un anumit statut de independenţă în timpul numit şi al jugului mongol şi de aceea a fost scutită de atrocităţile şi exploatatea care a afectat restul ţării. De asemenea, regiunile ruseşti semi-independente au trebuit să lupte şi împotriva cruciaţilor germanici, care au încercat să colonizeze regiunea.

La fel cum s-a întâmplat în Balcani şi în Asia Mică, stăpânirea nomadă a întârziat dezvoltarea socială şi economică a regiunii. Influenţele autocratice asiatice au degradat numeroase instituţii politice ale statului şi i-au afectat cultura şi economia într-un mod negativ.

În ciuda tuturor acestor fapte, spre deosebire de liderul spiritual al lumii est-europene, Imperiul Bizantin, Rusia a putut renaşte din propria cenuşă, pornind un război de recucerire şi reuşind, astfel, să-şi subjuge foştii cuceritori şi să le anexeze teritoriile. După căderea Constantinopolului, 1453, Rusia a rămas singura ţară creştină suficient de puternică la extremitatea estică a Europei Răsăritene, ceea ce i-a permis, mai târziu, să se pretindă ca unică moştenitoare a Imperiului Roman de Răsărit, adică A Treia Romă.

Rusia ca parte a Uniunii Sovietice

Istoria Uniunii Sovietice şi RSFS Rusă.

Catedrala Sf. Vasile din Piaţa Roşie din Moscova.

Uniunea Sovietică ar fi trebuit să fie un stat transnaţional al muncitorilor eliberaţi de naţionalism. Conceptul Rusiei ca entitate naţională separată nu a fost de aceea accentuată la începutul existenţei Uniunii Sovietice. Deşi instituţiile şi oraşele ruseşti rămăseseră dominante, mulţi neruşi au participat la noile organe de conducere de la toate nivelurile.

Unul dintre aceşti neruşi a fost georgianul Iosif Vissarionovici Stalin. După moartea lui Lenin (1924) a avut loc o scurtă luptă pentru putere. Stalin a reuşit să îndepărteze toţi pretendenţii la puterea supremă în stat şi să distrugă toate limitările şi balanţele puterii stabilite în sistemul politic sovietic, până la sfârşitul deceniului fiind capabil să-şi asume puteri dictatoriale. Lev Troţki şi aproape toţi veteranii bolşevici au fost fie exilaţi, fie executaţi. La începutul celui de-al patrulea deceniu al secolului trecut, Stalin a lansat Marea Epurare, o serie de represiuni politice la o scară nemaivăzută. Milioane de oameni pe care Stalin sau organele locale ale puterii le-au suspectat de lipsă de loialitate au fost executate sau deportate în lagărele de muncă ale Gulagului din cele mai îndepărtate zone ale Siberiei.

Stalin a fost iniţiatorul industrializării forţate a unei ţări care fusese până în acel moment, în principal, o societate rurală, precum şi colectivizării agriculturii ruse. În 1928, Stalin a introdus "primul plan cincinal" menit să modernizeze economia sovietică. Cele mai multe resurse economice au fost îndreptate către dezvoltarea industriei grele. Pe lângă modernizarea industriilor civile, au fost înfiinţate numeroase intreprinderi pentru producerea armamentului şi muniţiilor. Într-o oarecare măsură, planul a funcţionat, Uniunea Sovietică reuşind să se transforme rapid dintr-o economie agrară într-o superputere industrială, totul într-un ritm neaşteptat de rapid, cu preţul unor mari pierderi umane datorate foametei generate de colectivizare, a planificării riscante şi a goanei după îndeplinirea cu orice preţ a sarcinilor propuse, ca şi a proastei politici in domeniul securităţii muncii.

În 1936, Uniunea Sovietică se afla într-un conflict mocnit cu Germania Nazistă, sprijinind republicanii în războiul civil din Spania, care luptau împotriva naţionaliştilor (sprijiniţi de germani şi de italieni). În cele din urmă, Germania şi restul marilor puteri europene (Anglia, Franţa, Italia) au semnat Tratatul de la MünchenCehoslovacia cu Polonia şi Ungaria, Uniunea Sovietică, legată printr-un tratat de asistenţă militară reciprocă de Praga, neîndeplinindu-şi în nici un fel obligaţiile asumate prin respectiva alianţă. Mai mult, temându-se de un eventual atac german împotriva Rusiei, URSS a început manevrele diplomatice, care să o pună la adăpost de un viitor conflict. În 1939, după ce Polonia a refuzat participarea la orice măsuri colective de securitate alături de sovietici, URSS a semnat Pactul Molotov-Ribbentrop cu Germania nazistă. Prin prevederile secrete ale acestui pact, Polonia avea să fie ştearsă de pe harta politică a lumii, Rusia urmând să ocupe şi ţările baltice şi Basarabia. La 17 septembrie 1939, când Wehrmachtul era la aproximativ 150 km de graniţele apusene ale URSS, Armata Roşie a invadat zona de est a Poloniei, populată, în parte, de etnici belaruşi şi ucrainieni. (29-30 septembrie 1938), prin care Cehoslovacia a fost obligată să cedeze Germaniei regiunea sudetă. Apoi, la 15 martie 1939, Germania a împărţit

În anul următor, Uniunea Sovietică a atacat Finlanda, (care fusese într-o anumită perioadă parte a Imperiului Rus), în încercarea de a îndepărta o presupusă ameninţare asupra Leningradului. URSS încerca să împiedice şi un posibil atac al Germaniei prin Finlanda, deşi cele două ţări se aflau în acel moment în relaţii bune. Conflictul, care astăzi este cunoscut ca războiul de iarnă, a avut rezultate dezamăgitoare, finlandezii reuşind să se apere cu succes pe câmpurile de luptă, dar pierzând la masa tratativelor Karelia. Mai mult, acest conflict a dezvăluit lumii întregi slăbiciunile armatei (în special ale corpului ofiţeresc), răvăşite după epurările staliniste.

La 17 iunie 1940, Armata Roşie o ocupat ţările baltice – Estonia, Letonia şi Lituania şi a instalat aici guverne noi, prosovietice. După alegerile care s-au ţinut în cele trei ţări, în timpul cărora li s-a permis participarea la campania electorală şi candidaţilor procomunişti, noile parlamente alese au cerut în mod oficial, în august 1940, ca ţările lor să fie admise în Uniunea Sovietică.

La 26 iunie 1940, Uniunea Sovietică a prezentat un ultimatum guvernului României prin care pretindea cedarea Basarabiei şi Bucovinei de Nord, regiuni pe care le-a ocupat patru zile mai târziu, după retragerea în pripă a armatei şi administraţiei româneşti.

Germania şi aliaţii săi europeni din Axă (Italia, România, Ungaria, Croaţia, Finlanda şi Slovacia) au invadat Uniunea Sovietică în 22 iunie 1941. Deşi Wehrmachtul a avut o serie de succese răsunătoare la începutul războiului antisovietic, armatele germane au fost respinse din faţa Moscovei, pentru ca, mai apoi, ofensiva germană să fie stopată în 1943 şi în Stalingrad, unde Armata Roşie a obţinut o victorie zdrobitoare. Bătălia de la Stalingrad s-a dovedit a fi punctul de cotitură al războiului din URSS. Din acest moment, sovieticii nu au mai pierdut iniţiativa strategică în timpul războiului, împingându-i pe germani înapoi prin toată Europa RăsăriteanăCentrală până la Berlin, pe care Armata Roşie l-a cucerit în mai 1945. În timpul războiului, Uniunea Sovietică a pierdut aproximativ 27 de milioane de cetăţeni, inclusiv 18 milioane de civili, cea mai mare parte a lor fiind etnici ruşi. şi

Deşi devastată de război, Uniunea Sovietică a reuşit să devină, după încheierea conflictului mondial, a doua superputere mondială. Armata Roşie a ocupat Europa Răsăriteană după război, inclusiv jumătatea răsăriteană a Germaniei şi o parte a oraşului Berlin. Stalin a instalat guverne loiale comuniste prosovietice în toate statele satelit.

În perioada imediat următoare încheierii războiului, Uniunea Sovietică, mai întâi, şi-a refăcut economia şi, mai apoi, a continuat dezvoltarea economiei printr-un proces controlat exclusiv de la centru, din Moscova. Sovieticii au pretins şi au primit importante despăgubiri de război din Germania răsăriteană, cât şi din partea altor ţări, precum Ungaria, Finlanda, Italia sau România. URSS şi-a consolidat controlul asupra aşa-numitului bloc răsăritean. Statele Unite, în schimb, au ajutat la reinstaurarea regimurilor democratice în Europa Occidentală, (înclusiv în Germania Apuseană), şi a participat la refacerea economică a zonei. Cele două superputeri au început o luptă pentru dominarea din punct de vedere economic, politic şi ideologic a lumii a treia, într-un conflict care a devenit cunoscut ca Războiul rece, care a transformat în inamici pe foştii aliaţi din cel de-Al Doilea Război Mondial.

Stalin a murit la începutul anului 1953, după câte s-ar părea fără să lase instrucţiuni în ceea ce priveşte persoana care ar fi trebuit să-i succeadă în fruntea statului şi partidului. Apropiaţii fostului dictator au hotărât să conducă uniunea prin organe politice colective, în timp ce şeful poliţie secrete, Lavrenti Beria, ar fi încercat să obţină un control dictatorial. Secretarul General al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, Nikita Hruşciov, şi alţi câţiva politicieni de frunte au organizat o alianţă anti-Beria, reuşind arestarea şefului poliţiei secrete, judecarea lui în iunie 1953 şi executarea, mai târziu, a acestuia, în acelaşi an. În acest fel, Hruşciov a devenit liderul de necontestat al statului sovietic.

Iuri Gagarin, primul om în spaţiu.

În timpul lui Nikita Hruşciov, Uniunea Sovietică a lansat cu succes primul satelit artificial al Pământului, Sputnik 1, şi primul om în spaţiu, Iuri Gagarin. Reformele lui Hruşciov din agricultură şi din administraţie s-au dovedit neproductive, iar politica externă, în special în ceea ce priveşte China şi Statele Unite ale Americii, s-a dovedit a fi o serie de opţiuni greşite, (cele mai notabile fiind Ruptura chino-sovietică şi Criza rachetelor din Cuba). După mai multe ieşiri furioase, nediplomatice, la Organizaţia Naţiunilor Unite, colegii de partid au început să-l considere tot mai mult pe Hruşciov ca un individ agresiv, bădăran şi periculos pentru URSS. Conducerea sovietică l-a îndepărtat pe Hruşciov de la putere în 1964.

După îndepărtarea de la putere a lui Hruşciov, a urmat o nouă perioadă de conducere colectivă până la începutul celui de-al optulea deceniu al secolului trecut, când Leonid Brejnev a ajuns figura centrală a politicii sovietice. Noul lider sovietic este deseori ridiculizat de istorici pentru ceea ce azi se numeşte stagnarea brejnevistă. Prin contrast cu entuziasmul revoluţionar care a acompaniat naşterea Uniunii Sovietice, starea de spirit preponderentă a conducerii uniunii din momentul morţii lui Brejnev, în 1982, era una de aversiune la orice fel de schimbare.

Împărţirea administrativă

Diviziunile administrative ale Federaţiei Ruse

 Împărţirea administrativă a Rusiei.

Federaţia Rusă este compusă din mai multe entităţi federale – un total de 88 de componente constituente. Acestea sunt:

• 21 de republici federale, care se bucură de un mare grad de autonomie, în interiorul federaţiei, în cele mai multe probleme ale politicii interne şi care corespund în general minorităţilor etnice ale Rusiei;
• 48 de oblasturi (regiuni);
• 7 kraine (ţinuturi);
• 9 okruguri (raioane) autonome ;
• o oblast (regiune) autonomă.

În plus, mai există două oraşe federale – Moscova şi Sankt Petersburg. De curând au mai fost adăugate şapte districte federale extinse, patru în Europa şi trei în Asia, între diviziunile de mai sus şi nivelul naţional.

Rusia este formată din 88 de subiecte (în limba rusă: субъе́кт(ы) - subiekt(î)). Aceste subiecte au drepturi federale egale, în sensul că au reprezentare egală – câte doi delegaţi fiecare – în Sovietul Federaţiei RuseOkrugurile (districtele) autonome, deşi sunt subiecte federale de drept, sunt, de asemenea, parte a altor subiecte federale. Okrugul Autonom Ciukotka este singura excepţie a acestei reguli. (camera superioară a parlamentului rus). Totuşi, subiectele se bucură de grade diferite de autonomie.

Lapte

Laptele este un lichid nutrient produs de glandele mamare ale mamiferelor femele. Este sursa principală de nutriţie a nou-născuţilor, înainte de fi capabili sa digere si alte mâncăruri. Poate însemna şi sucul alb al nucilor de cocos.

Compoziţia laptelui variază mult între diverse mamifere. Laptele uman, de exemplu, conţine multă lactoză, principalul zahar al ei. Spre deosebire de acesta, laptele de vacă conţine mai puţin zahăr şi mai multă grăsime. Laptele de vacă este compus din 3,5% grăsime, 9% solide din lapte şi 87,5% apă. Proteina principală (80%) este caseina. Laptele anumitor mamifere, printre care vaci, oi, capre, bivoli şi cai este colectat pentru a fi consumat de oameni, fie direct, de obicei după pasteurizare, fie procesat în produse lactate precum smântână, unt, iaurt, îngheţată sau brânză.

Dacă laptele neprocesat este lăsat pentru o perioadă, devine acru. Este rezultatul fermentării bacteriilor acidului lactic, care transformă zahărul din lapte în acid lactic. Acest proces de fermentare este folosit în producerea anumitor produse lactate.

Laptele pasteurizat se va înăcri dacă nu este ţinut în frigider şi este recomandat a fi ţinut între 1° şi 4° Celsius. Înacrirea laptelui poate fi oprită prin tratarea la temperaturi foarte ridicate (tratament UHT), astfel, laptele putând fi păstrat în cutii pentru mai multe luni fără a se înacri.

LAPTELE este un lichid de culoare alb-galbuie secretat de glanda mamara a mamiferelor.

In toate scrierile vechi ce se refera la conditiile de viata ale popoarelor care au trait cu mii de ani inaintea erei noastre in Europa in zona Marii Mediterane cunosteau laptele pe care il consumau ca atare si sub forma de produse, in special branzeturi. In lucrarea sa „Zece mii de ani de productie de lapte” Michel Roblin arata ca europenii de pe malurile Visteilei si ale Niprului, stramosi ai latinilor si germanilor, cunosteau deja laptele animal.

Laptele a fost folosit din cele mai vechi timpuri ca aliment principal in hrana diferitelor popoare, ca asirieni, babilonieni, greci si romani.

Kosikouwski considera zona orasului Roma ca locul de formare a mai multor varietati de branzeturi, care s-au raspandit treptat in numeroase tari europene.

Materia prima pentru industria laptelui si a produselor lactate o constituie laptele de vaca, de oaie si bivolita.

Este alimentul cel mai complex si mai usor asimilat de organism, constituind unul din alimentele de baza si in nutritia omului. Laptele este denumit si „Sangele Alb” prin valoarea sa hranitoare. Are peste o suta de substante nutritive necesare vietii omului(20 aminoacizi, peste 10 acizi grasi, 4 feluri de lactoze, 25 vitamine, peste 45 elemente minerale, proteine). Proteinele contin aminoacizi necesari cresterii si mentinerii sanatatii. Grasimea in afara de rolul ei energetic constituie si la formarea rezervelor de grasime in organism. Vitaminele continute in proportii apreciabile ridica valoarea nutritiva a laptelui.

Serpi veninosi

VIPERA MORTII

Posesorul celui mai toxic venin "locuieste" in Australia, zoologii l-au numit Acanthopis antarcticus, insa localnicii l-au poreclit death-adder snake. Veninul sau este de 10 ori mai puternic decat al cobrei regale, iar jumatate din numarul oamenilor muscati mor rapid. Cum arata acest sarpe? Este gros si scurt -are doar 70-75 cm -cu un cap turtit, cu forma aproximativ hexagonala; corpul se termina cu un fel de apendice subtire si mobil. Sarpele dispune de un mimetism foarte pronuntat, corpul sau capatand culoarea solului pe care sta. Aceasta calitate il face aproape invizibil. Vipera mortii isi captureaza micile prazi folosind drept momeala apendicele codal. Acesta este colorat in galben, negru si brun-roscat, iar sarpele il ridica si il face sa vibreze usor, atragand si fixand atentia micilor vietuitoare. Cand ele se apropie la o distanta de 25 cm sarpele ataca.

 

Naja Haje (cobra egipteana)

Tinuturile africane sunt populate de cobre. In Africa traiesc 5 specii de cobre adevarate si alte doua ce pot fi asimilate, dar unele dintre acestea au perfectionat un mod eficace de a-si folosi veninul, "scuipandu-l" cu o precizie uimitoare in ochii victimei. Sigur, nu toate se comporta astfel, cobra egipteana de pe malurile Nilului si din delta acestuia isi inoculeaza veninul prin muscatura. Ea se hraneste cu rozatoare si a fost venerata in Egiptul Antic sub forma zeitei Ejo, protectoarea deltei si a divinitatii faraonilor egipteni. Cobrele scuipatoare, care se regasesc si in grupul Naja, isi proiecteaza veninul in ochii victimelor de la o distanta de 2-3 m. Daca jetul de venin isi greseste tinta -lucru ce se intampla foarte rar -si ajunge pe piele, aceasta este afectata. Cand insa atinge ochii, orbirea temporara care se instaleaza imediat trebuie tratata cu spalaturi intense si cu lichide dezinfectante.

Mamba

Dintre toti serpii veninosi ai Africii, bastinasii se tem cel mai tare de cele trei specii de mamba: mamba neagra (Dendraspis anguesticeps), mamba verde (Dendraspis virdis) si mamba lui Jameson (dendraspis jamesoni). Veninul din mamba este in primul rand neurotoxic si actioneaza in general foarte rapid, moartea survenind intr-un interval de doua pana la 6 ore. Daca muscatura este la pulpa, moarte se produce si dupa 10 minute. Mamba neagra este cel mai mari de dimensiuni -4-5 m. Africanii o numesc "regele serpilor". Celelalte doua mambe depasesc rar 2 m, iar veninul lor este de cinci ori mai slab decat al celor negre.